În ultima vreme, tot mai mulţi oameni mor subit în urma unui infarct, evident în urma stresului acumulat sau a unei boli coronariene netratate corespunzător. Peste 2.000 de intervenţii de chirurgie cardiovasculară îl recomandă pe medicul primar chirurgie cardiovasculară, doctor în medicină, Călin Popa, şeful secţiei chirurgie vasculară a Spitalului Monza, drept urmare l-am rugat să ne vorbească despre riscurile hipertensiunii arteriale şi nu numai.

-În ultima vreme sunt tot mai dese dispariţiile unor oameni din jurul nostru subit, în urma unor infarcte. Chiar cazul cunoscutului psihiatru Florin Tudose ne-a determinat să ne gândim la acest subiect. Ce puteţi să ne spuneţi legat de riscurile la care se supun în general bărbaţii peste o anumită vârstă sau cei care nu se tratează corespunzător?

-Frecvenţa bolii cardiace ischemice, bolii coronariene, este dacă nu mă înşel pe locul doi sau trei în lume. Incidenţa este fantastică. Practic un bărbat din doi peste vârsta de 60 de ani este purtărtor de cardiopatie ischemică. E înfiorător. Sigur că nu toţi ajung la operaţie, nu toţi ajung în situaţia în care boala respectivă trebuie operată. În general, ea se tratează. Unele boli evoluează frust şi nu au altă simptomatologie decât o lejeră scădere a toleranţei la efort, dar există forme de cardiopatie ischemică, care evoluează extrem de perfid. Este o boală de metabolism, se depun substanţe în interiorul pereţilor, iar treptat vasele se îngustează, până ajung la o situaţie critică. În general, această îngustare produce accidente, provocate fiind de lucruri simple, mici bobârnace precum o diaree, o transpiraţie mai abundentă, un raport lichidian insuficient. Nu deageaba ni se atrage mereu atenţia să ne hidratăm. Pentru că sângele se îngroaşă şi în momentul acesta, din cauza stenozei strânse a unei artere, există riscul unei tromboze la locul respectiv. Dacă această tromboză este pusă pe nişte vase mari, importante, proximal, de unde pornesc vasele, nu mai au colaterale înainte de stenoze care să compenseze cât de cât circulaţia şi atunci se întâmplă accidentele despre care vorbim. Aceşti bolnavi care mor subit sunt, în mare majoritate, practic victimele unor stenoze de trunchi de coronară stângă. Este o coronară care irită ventriculul stâng, partea din inimă care lucrează în regim de tensiune şi are parte de forţele cele mai mari. Când există o tulburare de circulaţie la nivelul respectiv suferinţa este drastică. Ventriculul nu mai primeşte sânge brusc.

-Credeţi că a fi medic presupune a avea un har de undeva de Sus?

-Nu cred că e vorba de har. Mâna sigură vine din învăţarea gesturilor reflexe. Aşa cum un om nu uită să meargă pe bicicletă sau să înoate, tot aşa e şi cu chirurgia. Nu uiţi să înnozi un fir, nu uiţi să faci anumite gesturi. În măsura în care le repeţi, îţi impui de la început ca gestul să fie într-un anume fel, instrumentul să fie ţinut într-un anumit fel, repeţi la nesfârşit gesturile acestea până iese la un moment dat o treabă foarte bună. Acesta este un aspect important. Al doilea aspect este omul. Noi pierdem din vedere omul. Când operăm nu avem în faţa ochilor individul, cu familia în jurul lui, cu copiii care stau şi-şi rod unghiile în faţa sălii de operaţie. Noi vedem inima, ventriculul strâng, valva x, valva y, canulele, dar nu vedem omul. Am învăţat încet, încet să văd omul în fiecare moment al meseriei acesteia şi am învăţat lecţia umilinţei. Am observat, şi critic foarte tare atitudinea aceasta, că doctorii, în general, tind să se plaseze pe un nivel superior bolnavilor pe care îi tratează. Vin în sprijinul a ceea ce afirm eu acum foarte multe elemente. Avem o uniformă, oamenii pot veni în costum Armani, dar pot veni şi în straie ţărăneşti. Tu ai o uniformă scrobită, ochelari cu ramă de aur şi eşti din start mai sus decât omul pe care îl ai în faţă. După care îl consulţi. Cum faci asta? Îl culci. Stă într-o poziţie inferioară, cum ar veni. Se plasează pe o poziţie superioară în logica firii. Chestia asta am încercat să o anihilez în sufletul meu, deoarece, contrar a ceea ce spune toată lumea, eu cred că tot ce rămâne încastrat în conştiinţa noastră a doctorilor sunt eşecurile.

-Să înţeleg că orice cădere înseamnă de fapt o înălţare, metaforic vorbind? De ce credeţi acest lucru?

-Da. Meseria aceasta nu o văd ca pe una minunată, în care doctorul, chirurgul este animat şi nins de succesele pe care le-a avut. Nu. Sau cel puţin eu sunt structurat în felul acesta. Ţin minte toate eşecurile pe care le-am avut. Am suferit rând pe rând pentru fiecare. Sigur că nu atât cât suferă familia bolnavului, dar cumulând toate cazurile eu cred că suferinţa este egală. Acele cazuri le ţin minte. Ca să-mi ameliorez munca nu am făcut niciodată ca judecata mea să fie ceva de genul pe unul l-am făcut bine, pe altul la fel. Nu. În momentul în care am avut un eşec, indiferent ce caz a fost, am considerat că eu sunt de vină şi am căutat să văd unde am greşit. Nu există să nu greşeşti într-un loc sau altul. Prin omisiune, printr-un anume soi de indiferenţă, prin faptul că nu ai timp să vorbeşti totdeauna şi să asculţi ce-ţi zice un om la un moment dat. Treci uneori mai uşor peste o observaţie de-a lui pe care ţi-o aminteşti ulterior. Atunci când te chinuieşte mai tare. Eu cred că acestea sunt principalele surse de progres în medicină. Nu poţi să abdici, să spui: „Am adunat prea mulţi morţi, mă retrag”. Nu ai cum. Mie, cel puţin, forţa de a merge mai departe mi-o dau oamenii care au murit şi care aduc argumente pentru ameliorarea gestului medical în continuare.

-Ce te face un chirurg bun?

-Am avut studenţi, dar am avut şi rezidenţi. I-am învăţat nişte lucruri de principiu, le-am dat un schelet pe care să-şi clădească mai târziu cunoştiinţele, dar rezidenţilor, celor care se pregătesc în meseria asta, le-am spus totdeauna: „N-ai nevoie de har, n-ai nevoie să fii dotat ca să fii chirurg – pentru că pregăteam chirurgi -, trebuie doar să munceşti”. Doar operaţiile, o sumă de operaţii, o sumă de gesturi, pe care în măsura în care le deprinzi corect, ca succesiune, ca formă de mişcare, te fac un chirurg bun. Trebuie să ştii să observi, trebuie să ştii să lucrezi cu mulţi oameni, cu mulţi chirurgi şi să-ţi alegi de la fiecare gestul care ţi se potriveşte, gestul pe care îl consideri cel mai bun. De fapt, convingerea mea este că fiecare chirurg este suma chirurgilor cu care a lucrat în viaţă. Morala  asta am câştigat-o relativ devreme, motiv pentru care îmi plăcea să merg, să văd. Auzisem că profesorul Pop D. Popa sau profesorul Făgărăşanu, de la Fundeni, ţineau conferinţe şi deşi eram student în anul IV la Cluj, mergeam să-i văd, să-i aud. Am avut modele. Am venit apoi la Fundeni, pentru că la Cluj pe atunci nu exista chirurgie cardiacă. Aveam aşa o idee în cap, citisem cărţi despre doctorul Barnard. Am venit în excursiile de studii care se organizau pe vremea aceea. I-am văzut pe cei doi profesori, care erau nişte zei pentru noi, studenţii, şi, ulterior, mi-am dat seama că asta trebuie să fac. Să văd cum face unul, cum face altul. Parcă partea asta din operaţie unul dintre ei o face mai bine, parcă partea cealaltă o face celălalt mai bine, combinam, luam de la ei. Asta am încercat să fiu. Nu ştiu dacă am reuşit, dar acesta a fost principiul după care m-am ghidat şi pe care am încercat să-l transmit celor cu care am lucrat. Cred că într-o oarecare măsură am reuşit, pentru că dintre rezidenţii pe care eu i-am avut în învăţământul universitar sunt foarte mulţi care au ajuns chirurgi foarte buni prin locurile unde s-au dus. Unul dintre ei lucrează acum aici. A trecut prin Franţa, s-a validat frumos acolo, am păstrat legătura când a plecat şi am ţinut să-l am lângă mine dacă merge pe undeva. Sper să lucrăm multă vreme împreună de aici înainte. E un băiat foarte bun.

-Pentru un medic care nu reuşea să opereze pacienţii în sistemul de stat, din cauza condiţiilor şi aparatelor învechite, bănuiesc că este o uşurare faptul că tehnologia la care are acces în sistemul privat este de ultimă generaţie?

-Aveţi dreptate. Am plecat din sistemul de stat având senzaţia, asta am lămurit-o povestind cu colegii cu care am plecat, că ne-am aşezat pe un tobogan şi toată viaţa noastră de acolo era foarte previzibilă. Alunecam încet, ştiam şi vedeam câmpul însorit pe care trebuia într-un fel să ajungem. Ceea ce făceam era într-o lume paralelă cu cea care este trăită cu adevărat în meseria noastră, în specialitatea noastră. Odată ajunşi în privat am încercat să abordăm toată paleta de câştiguri pe care tehnologia a împins această specialitate. Pornind chiar de la materiale, am avut posibilitatea să folosim orice nivel de calitate şi am constatat că se pot face lucruri foarte bune. Tehnicile s-au îmbunătăţit extraordinar de mult. Plus că specialitatea este foarte tânără, în 1957 s-a făcut primul transplant de cord. Astăzi sunt o sumedenie de oameni care trăiesc cu inimă artificială. Valva aortică însemna la începuturile chirurgiei cardiace, dacă vă imaginaţi, o bilă de silicon băgată într-o cuşcă, precum o colivie, care era împinsă de pe un inel în vârful aceştei cuşti şi se închidea şi se deschidea. Cineva inteligent a gândit treaba asta. De la această valvă s-a ajuns la valva aortică ce se implantează fără niciun fel de tăietură la nivelul pieptului. Printr-o arteră periferică se împinge un cateter până la valva la care se doreşte, deci progresele tehnologice sunt fantastice. Şi progrese de mentalitate, pentru că dacă o valvă bolnavă ajungea la nişte parametri la care era indicată operaţia, se schimba. Acum tendinţa generală este să se păstreze materialul bolnavului. Asta înseamnă să facem plastii valvulare. Acestea repară valva, îi redau funcţionalitatea şi bolnavii o duc o perioadă foarte lungă cu valva lor, e un beneficiu fantastic. Iau mai puţine medicamente, pot face activitate fizică, e incomparabil mai bine. Bolnavii pleacă sănătoşi din spital. În momentul în care depui o valvă protetică schimbi patologia. O patologie gravă de afectare valvulară o treci într-un grad mai uşor de patologie, care înseamnă un purtător de proteză valvulară. Ca să faci plastie valvulară trebuie să te şcoleşti. Citind în carte, dar şi văzând pe alţii cum fac. Pentru că e destul de dificil. În momentul în care noi operăm o valvă, inima stă, valva nu mai e pusă în sarcină, ca în situaţia în care inima funcţionează, şi atunci tu trebuie să repari o vlavă imaginându-ţi-o când e plină cu sânge. Nu e foarte uşor. Nu e nici foarte greu. Doar că parametri de gândire trebuie foarte bine stabiliţi. Trebuie făcută contabilizarea leziunilor înainte foarte riguros. Sigur că există nişte automatisme. Nu e talent, nu ţine de imaginaţia chirurgului. Gesturile sunt foarte bine codificate. De altfel, una din calităţile unei tehnici chirurgicale date este reproductivitatea acesteia. În măsura în care o tehnică este reproductibilă ea este foarte dragă chirurgilor. Pot fi făcute cu un minim training. Le-am îmbrăţişat cu drag. Lucrăm într-un serviciu de top, avem bolnavi care de obicei se uită pe internet, sunt preocupaţi de boala lor şi ştiu ce înseamnă o valvă metalică, una biologică, ce înseamnă o plastie. Ştiu ce să ceară. Sunt unii care au o meserie care îi face pe ei incompatibili, pe ei bolnavii cardiaci, cu meseria respectivă. Dar în acelaşi timp ştim că medicina a luat-o înaintea mentalităţilor de zi cu zi. Un pilot de avion, care are o insuficienţă severă, o boală mitrală severă, se poate corecta. Regula angajatorilor în domeniul respectiv este că să nu angajeze asemenea bolnavi, pentru că se pot întâmpla dezastre, dar noi ştim, datorită progreselor făcute de ramura noastră de medicină, că valva poate fi reparată şi bolnavul vindecat. Un bolnav care este operat pentru aşa ceva poate să zboare foarte bine, ca pilot. Am avut un asemenea caz. Un pilot tânăr a venit şi a făcut operaţia de plastie de valvă, s-a dus şi a zburat în continuare. Avem o preocupare pentru tehnicile minim invazive. Avantajele, cele de ordin estetic, neglijabile, dar sunt şi ele sunt un motiv, dar funcţional avantajele sunt foarte mari. Dacă tăiem osul numit stern în două, depărtăm ca să facem o plastie mitrală e una. Iar dacă tăiem cinci centimetri în dreapta, între coaste, şi facem acelaşi lucru e cu totul şi cu totul altceva. Nu ştiu în ce măsură angajatorii respectivi sunt în stare să digere treaba asta, dar eu cred că încet, încet vor începe să o facă.

-Ştiu că sunt mari diferenţe între sistemul de stat şi cel privat. Este alegerea aceasta una strict personală, a fiecărui bolnav în parte?

-Alegerea unui spital privat este clar o opţiune personală. Oamenii judecă economic, referitor la buzunarul lor. Ei zic: „Merg la spitalul acela de la Bucureşti unde trebuie să dau 5000 de euro pentru o operaţie sau merg la un spital de stat?” Eu cred că n-ar trebui puse în balanţă lucrurile acestea. În momentul în care dispui de un minimum de resurse, nu pui în balanţă. Cred că fiecare om trebuie să se informeze atât cât poate şi să meargă acolo unde are credinţa că va fi tratat cât mai bine, cât mai profesional, cât mai uman.Nu toţi îşi permit, fără discuţie, totdeauna se va întâmpla treaba asta. E vorba, până la urmă, de viaţa oamenilor. De multe ori nu ne dăm seama de treaba asta. Am observat. Oamenii nu judecă bine. Zic, aici m-ar costa atât, hai să mai aştept un pic, deşi doctorul îi spune că este în pericol de a muri în viitorul apropiat. Eu cred că cea mai importantă judecată este până la urmă ca bolnavul să meargă în direcţia în care are încredere că va fi tratat bine. Sigur că mie îmi place locul unde lucrez, mă înţeleg bine cu colegii, am o bună colaborare cu cardiologii, lucru care nu ştiu cât e de fezabil în spitalele de stat, dar şi acolo există specialişti foarte buni care pot rezolva foarte bine, poate mai bine ca mine multe probleme. N-aş îndrăzni să spun „Haideţi la mine! Da, la mine veţi avea toată probitatea profesională de care aveţi nevoie şi veţi fi respectaţi aşa cum trebuie”, dar ca să spun că sunt mai bun ca oricare altcineva asta nu am s-o fac niciodată. Am observat că tot mai mulţi oameni se îndreaptă către spitalele private. Cei care au cutezanţa să vină să se consulte la noi, rămân la noi. Mulţi au rude în străinătate, copii care îi pot ajuta, iar preţurile nu sunt foarte mari. Am operat în sistem privat şi oameni care nu au avut toţi banii şi care au fost ajutaţi de spital. Avem o fată, de exemplu, pacientă, de 20 de ani, care are o boală foarte gravă şi care evoluează în mod inexorabil spre un deznodământ tragic şi care va veni să se opereze aici în condiţiile în care nu are nici pe departe toţi banii necesară.

-Am stat de vorbă şi eu cu o mamă al cărei copil a fost operat în asemenea condiţii. M-a impresionat bucuria din ochii ei?

– Da. Vă mai dau un exemplu, pentru că şi eu am fost impresionat. Un bărbat din Italia construieşte un spital în România. Vine într-un costum de firmă, într-o maşină elegantă, cu vreo câţiva domni, la fel de bine îmbrăcaţi şi lasă o anumită părere în urma lui. Spitalul începe să funcţioneze şi la un moment dat acesta aude din întâmplare, că nimeni nu s-a dus să-i spună direct, ceva despre situaţia unei bătrâne. Aceasta suferea de o boală cumplită, anevrism toraco-abdominal. Aorta, vasul cel mai important de sânge, era foarte dilatat, risca să se spargă în orice moment. I s-a explicat boala, în ce constă operaţia, care sunt consecinţele unei evoluţii naturale a bolii şi ce avem noi de gând să facem. Femeia, când a auzit de preţ, a zis „Bine, nu pot să rămân acum. Merg acasă, îmi vând casa şi vin să mă operez”. Această vorbă a ei a fost auzită de domnul în costum şi el a spus că va susţine din punct de vedere financiar operaţia bătrânei. Nu numai că a făcut acest lucru, dar a şi rugat un doctor vestit, recunoscut în toată Europa pentru patologia respectivă, care lucra la un alt spital din Italia, să vină să o ajute pe această femeie. A fost nevoie de o operaţie în doi timpi, de fapt două operaţii mari. Riscurile fiind inacceptabile, su-a paliat împărţindu-se în două, la interval de o lună. Toată această spitalizare a fost susţinută de acel domn în costum despre care vorbeam. Este adevărat că nu poate face acest lucru pentru toată lumea. Ar fi absurd. Dar există exemple care pe noi ne împing mai departe şi ne motivează. Nu lucrăm într-un loc unde se calcă pe cadavre.

-Vă amintiţi în mod special de vreun caz foarte grav ? E greu de suportat un eşec în specialitatea dumneavoastră?

-Am plecat de la stat, de la Cluj, cu o anumită idee. Să merg la privat şi să-mi aleg cazurile, pentru că aveam o afluenţă de bolnavi, eram tras în o mie de direcţii, programări făcute pe trei sau patru luni înainte, încât nu mă puteam ţine de cuvânt. Veneau pacienţi la urgenţă şi mă trezeam cu locurile ocupate. Am spus că eu aşa ceva nu voi mai face. Am vrut să fiu liniştit şi lucrurile să meargă bine. Nu s-a potrivit însă socoteala de acasă cu cea din târg. Nu am avut afluenţă de bolnavi, ci pacienţi care au fost refuzaţi în trei sau patru spitale pe motiv că bolile erau în stadii avansate. Pentru că pacienţii aveau indicaţia de gest chirurgical, iar eu voiam să operez, am avut surpriza să constat că sunt cazuri foarte grave, cu riscuri foarte mari. În chirurgia noastră riscurile se paliază astfel: între 2 şi 4 la sută, riscurile mici, 4 şi 6 la sută, riscurile medii, peste 6 riscurile sunt mari. 5 la sută înseamnă un om din 20 care poate muri la operaţie, ceea ce înseamnă riscuri importante. Eu am operat săptămâna asta doi bolnavi cu riscuri peste 15 la sută. 20 la sută înseamnă un om din 5. Mi-e greu să numesc vreunul dintre cazuri ca fiind cel mai grav. Am o pasiune pentru bolile aortei, încă de când lucram în sistemul de stat şi-mi plăcea chirurgia vasculară foarte mult. Fac şi chirurgie cardiacă. Sunt şeful Secţiei de Chirurgie Vasculară, dar fac chirurgie cardiacă. Îmi place patologia. Bolnavul are nevoie de operaţiile mari, invazive, când e ameninţat cu moartea în orice moment. Există dilataţii foarte mari ale vaselor de sânge care pot să se rupă. Punând în balanţă riscul la care se supun vă daţi seama cam cât de mare e. E mult mai greu de digerat un insucces la un bolnav care are riscuri operatorii minime, faţă de unul care are riscuri operatorii foarte mari.

-Ce contează cel mai mult pentru dumneavoastră, ca medic?

-Pentru mine contează cel mai mult să văd bolnavul că pleacă pe picioarele lui din spital. Este de departe cea mai mare bucurie. Să muncesc.

– Îmi povesteaţi despre chirurgii pe care i-aţi cunoscut şi v-au fost mentori. Aţi primit vreun sfat pe care l-aţi dat mai departe studenţilor dumneavoastră?

-Când tinerii încep chirurgia primesc toate sfaturile posibile. Sfatul cel mai important pe care l-am primit, poate părea puţin hilar sau superficial, dar gândindu-mă, am descoperit că este foarte important. „Nu tăia niciodată dacă nu şti exact ce tai! Dacă ştii ce tai e în regulă, dacă nu ştii, mai bine nu tăia!”. L-am dat mai departe studenţilor. Când e vorba despre un bolnav care n-a mai fost operat, de care te ocupi prima dată, atunci totul e în regulă. Anatomia spune exact unde suntem. Ce e la dreapta, ce e la stânga sau dedesubt, astfel încât ne putem orienta. În momentul în care avem bolnavi care au mai fost operaţi, o dată sau de două ori, care au în locul unde vrem să ajungem aderenţe, iar ţesuturile se confundă uşor unele cu altele, sfatul acesta devine foarte profund. De multe ori ca să ajungi unde trebuie să ajungi trebuie să tai, iar ca să tai trebuie să iei o decizie în cunoştinţă de cauză. Ori de câte ori tai închizând ochii şi sperând că va fi bine, poţi avea o problemă. Dacă din contră, ca să ajungi undeva trebuie să faci un sacrificiu, biologic vorbind, o arteră mare pe trebuie să o tai ca să ajungi undeva dedesubt, nu e nicio problemă, totul este să ştii ce tai. Şi să ştii că fiind tăiată această ruptură poţi să o refaci când va fi cazul.

-Cum se împacă viaţa de familie cu cea profesională?

-Sunt un privilegiat, pentru că şi soţia mea este chirurg. În măsura în care eu acord înţelegere şi sprijin, mi se acordă la rândul meu. Nu toţi norocul acesta. O operaţie ştim când începe, nu ştim când se termină.

-Cum rezistaţi atâtea ore în picioare în timpul operaţiilor?

-Am antrenament, dar rezist de multe ori în detrimentul unor stări mai puţin plăcute ulterior. Dacă stau două ore în picioare e una, dar când stau opt sau zece ore e cu totul altceva. Oricât ai fi de sănătos la un moment dat se simte.

-Vă mai amintiţi care a fost cea mai lungă operaţie?

-Am lucrat o vreme în Franţa şi am operat un bolnav a cărui proteză mitrală se colmatase. I se montase în urmă cu ceva vreme o proteză mitrală, care se colmatase şi era într-o situaţie hemodinamică disperată. Acel bolnav a stat în sala de operaţie cred că 14 sau 16 ore. La un moment dat, după ce s-a realizat gestul chirurgical, până când inima şi-a reluat funcţia, au funcţionat împreună şi inima, şi cea artificială, care preluase o parte din funcţiile inimii. Aceasta a preluat funcţia atât de încet încât am fost obligaţi să stăm, să aşteptăm, să vedem. Sunt operaţii lungi. Cele din specialitatea noastră sunt foarte lungi, în general. Operaţiile scurte sunt cele care durează două sau trei ore. În chirurgia generală, operaţiile lungi durează trei ore, aşa că vă puteţi face o idee.

-Povesteaţi mai devreme despre eşecuri. Dar aţi dat şi veşti bune… Ce simţiţi când le daţi pe acestea?

-Când dau vestea bună atunci e bine. Doar că în multe dintre cazuri vestea bună e amânată, pentru că se poate întâmpla ca operaţia să fie bună, bolnavul să suporte bine operaţia, să treacă relativ uşor peste ea, dar evoluţia să nu fie cea mai bună. Operăm coronare în situaţii în care bolnavul a făcut infarct. De multe ori o operaţie bine făcută nu e sigur că bolnavul supravieţuieşte. Se reportează veştile bune uneori. Ne limităm doar la a spune familiei că pacientul a suportat bine operaţia, că am făcut ce ne-am propus, că nu s-a întâmplat nimic deosebit, dar că trebuie să vedem în ce măsură rinichii, ficatul, plămânii, care sunt afectate, dinainte, îşi revin după aceea.

Sursa: Evz.ro